TNB BLOG - ARTICOLE

15 mai 2026: Micul infern - 350. Ce și-ar putea dori Ilinca Goia, SOȚIA? „Să-mi înceapă reprezentația cu nr. 1000! "

Sun, 17 May 2026 13:05:00 +0000

Spectacolul în care interpretezi, începând din anul 2013, Soția din piesa lui Mircea Ștefănescu s-a jucat, în acest week-end, pentru cea de-a 350-a oară. Mi se pare o bună ocazie să intrăm puțin în culisele spectacol longeviv pe care spectatorii nu mai contenesc să-l aplaude. Vin și revin să-l vadă când are loc o schimbare de distribuție. În rolul Soacrei au jucat Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu și acum, rolul a fost preluat de Magda Catone.

-. Cum este să ai, în decurs de 13 ani, trei mame diferite?

Ilinca Goia: Foarte simpatic și "fluid": tri-maternal. Am renăscut de două ori! Cumva se potrivește esenței acestei meserii, adaptabilitatea din interiorul unei autodiscipline foarte ferme... sau imprevizibilul din previzibil. Te adaptezi instant și cu voluptate, mai ales la un text atât de bine alcătuit. Pot spune cu mâna pe inimă că am crescut odată cu spectacolul. Noi toți, desigur, nu doar eu.

- Cu care dintre cele trei Mame de Mic infern te-ai simțit cel mai...acasă, pur și simplu în familie?

Ilinca Goia: Aș zice cu Rodica, fiind cea mai "longevivă" în reprezentații, deoarece cu Magda suntem abia la început și cumva parcă o simt mai "soră" (nu ne despart mulți ani), în tot cazul e un adevărat deliciu să joc cu ea. Există o părtășie actoricească între noi, dar și o "alchimie" sprințară care mă îndreptățește să consider că împărțim aproape aceeași generație, profesional vorbind. Chiar am în actul al doilea o replică despre educarea mea dar și a fiicei mele《am vrut ca fata să aibă în mine nu doar o mamă, dar și o soră mai mare》- spusă Magdei, i se potrivește mănușă !

- Alături de care dintre ele ai jucat și în alte spectacole, sau – dacă și cu cine te-ai întâlnit pentru prima dată în scenă, la Micul infern?

Ilinca Goia: Alături de Ileana Stana Ionescu am jucat încă din anul II de studenție, în "Troienele" (spectacolul "Trilogia antică", regia Andrei Șerban). Apoi ne-am întâlnit în distribuțiile de la "Gaițele" și "Norii"; cu Rodica am împărțit scena / ecranul în "Legenda ultimului împărat", "Gaițele" și în "Hedda Gabler", iar cu Magda avem două colaborări, spectacolele "Amanta" și "Bolta cerească". Temporal și faptic mă leagă multe reprezentații de tustrele.

Scenă din Trilogia antică

- După facultate și ani de profesie, se mai găsește ceva de învățat când soarta îți face întâlnire cu asemenea... mame?

Ilinca Goia: Cum să nu, tocmai asta e marea încântare din profesia noastră , că niciun spectacol nu este identic de la o reprezentație la alta, de fiecare dată este prima dată. Avem de învățat și de îmbunătățit, de rafinat la fiecare întâlnire cu publicul, sau la fiece distribuție, de la un spectacol la altul. E savuros cum rolul însuși te "trăiește" el pe tine, te învață și relaționarea cu celelalte. Iar faptul că jucăm trei vârste diferite într-o piesă, felul cum se "înșurubează" tipologiile și se potrivesc / antagonizează unii cu alții, felul cum se predă / preia "ștafeta" autorității familiale în final mi se pare de-o dulceață aparte. Piesa e atât de bine scrisă ! Nu trebuie decât s-o asculți cu grație, cu atenție...

Mama-Magda la final, în căruciorul cu rotile... devine cumva fetița mea.

Magda Catone, Soacra

- Dintre cele 3 vârste ale personajului tău, Soția, care ți-a fost cel mai apropiat, la vremea premierei, ai putea să ne spui? Cumva poate fi vorba de vârsta cu care ai rezonat atunci, în 2013, sau cel de mijloc ori rolul de compoziție?

Ilinca Goia: Da, e culmea, s-a petrecut cam pe dos decât te-ai aștepta : în tinerețea lui (la premieră), spectacolul mi-a produs mare haz mai ales la vârsta a treia a rolului. Apoi de-a lungul stagiunilor am descusut o grămadă de nuanțe bune și noi la actul 1 (Viorica la 25 ani), iar de ceva vreme încoace, "îmbătrânind în rol" cum s-ar spune, o găsesc absolut carismatică și cumva mereu nouă pe Viorica actului al doilea, cea matură, cea de vârsta mea de azi. Nu atât fiecare act (fiecare vârstă) în parte, ci mai degrabă mă pasionează, mă interesează cum le construiesc pe toate în ansamblu, "aura structurală" a omului care este această Viorica și felul în care o modifică vârstele prin care trece.

- Dacă spectacolul s-ar juca încă 150 de reprezentații de aici înainte, te-ar tenta să încerci, la un moment dat, rolul Soacrei? (călcând pe urmele doamnei Ileana Stana Ionescu: pe ambele le-a jucat, doar că, în teatre diferite).

Ilinca Goia: Adevărul e că "Micul Infern" s-a jucat la Teatrul Nottara 25 de stagiuni, dacă noi ne bucurăm de săli pline după 13 ani îmi pare că am șansa să ies la pensie cu rolul acesta. După ce ies la pensie ... mai vedem, poate preiau rolul soacrei ( cum ziceam în tinerețe "Abia aștept să cresc mare să împletesc cosițe albe și să mă joc de-a Mircea cel Bătrân și ... Zâna Babelor" !).

- Crezi că mai sunt posibile în zilele noastre căsnicii de asemenea durată? (adică, vor mai fi... pentru cei care au acum vârsta junelui tău fiu)?

Ilinca Goia: Nu știu... de crezut nu prea cred, dar trebuie să rămân cu speranța. Depinde prea mult de noroc (ca doi oameni potriviți să se cunoască și recunoască), iar apoi ține de munca fiecăruia cu sine însuși (vorba lui Stanislavski), și cu celălalt, și ... cu viața ! Ce o lași să facă din tine, cum îți strunești vârstele, personalitatea, inima, animalul ăsta nărăvaș care este societatea și schimbările ei, creatura înaltă care trebuie să fie firea umană, sunt atâtea imponderabile ! ...numai Dumnezeu drăguțul le poate hărăzi...

- Cum ai primit personajul, te gândiseși vreodată la aceasta Soție? Îți amintești care ți-a părut cel mai dificil dintre cele trei roluri pe care le-ai primit de la regizorul Mircea Cornișteanu. Era prima voastră colaborare?

Ilinca Goia: În regia lui Mircea Cornișteanu am debutat la Teatrul Nottara în "Nora" (1992), rol cu care mi-am dat și licența. Apoi, peste 21 de ani, iată, m-a distribuit în Micul infern, nu mă gândisem la acest rol, l-am primit și l-am construit cu adevărată plăcere de la un cap la altul, cu mare drag și pasiune. Am construit un rol din peste 300 de Ilinci...

Nu mi s-a părut nimic "dificil" la rol, niciuna din ipostaze, singurul lucru mai greu de acceptat mi-a fost să împart rolul, la 5 ani după premieră; nicio mamă nu şi-ar împărți fiica..., dar asta e o altă discuție...administrativă mai degrabă.

- Un gând sincer, pentru următoarele reprezentații. Ce ți-ai dori cel mai mult?

Ilinca Goia: Să-mi înceapă reprezentația cu nr.1000!

Și să nu mă prindă binele nepregătită vreodată...

Seara "350", la final. Pe scena mare, la Sala Ion Caramitru

- Vreo nemulțumire, când joci? Există și așa ceva?

Ilinca Goia: Aici o să-mi iau libertatea de a menționa cu indignare, chiar cu furie, o nouă meteahnă a unor spectatori, către care fac un apel pe care nu-l pot sublinia îndeajuns : dacă nu veniți la teatru pentru spectacol, pentru a-l urmări, vă implor mai bine stați acasă și uitați-vă la tv !

Dacă totuși v-ați luat bilet, respectați-vă și pe dvs, și pe ceilalți spectatori, și pe noi făuritorii spectacolului ! Nu există mai mare sabotor pentru un actor pe scenă în plină reprezentație și în plină desfășurare de situații dramatice, cu sentimente și întâmplări de-viață-și-de moarte de pildă, decât să-i sune cuiva din public la maximum telefonul, iar acel cineva (mi s-a-ntâmplat ! Și nu o dată) nu doar să răspundă ci să-și pună telefonul pe speaker ! Te gândești, Dumnezeule, de unde vin ? Din ce hrubă !? Și inocent întreb, ce faci în momentul acela ? Întrerupi spectacolul, îmi vei spune. Să zicem, dar când îl reiei, căci trebuie reluat, cum faci să ajungi din nou la momentul în care ai ieșit din convenție ? Îl reiei total de la început ? Din mijloc ? Te prefaci că nu s-a întâmplat și că ai amnezie ?

Foto Nikita Dembinski

Ce vină ai tu actor, sau ceilalți spectatori educați și civilizați - care și-au închis telefoanele de la primul anunț (căci sunt 3 sau 4, în caz de lipsă de atenție), că există cineva NESIMȚIT în rândul spectatorilor, care strică o seară întreagă, care necunoscând noțiunile respect, conduită, bun simț și nefiind sancționați de către instituție, așa vor rămâne și vor repeta infracțiunea ! Trebuie introdusă în Lege o amendă, vorbesc serios, ar fi cazul ! Altminteri nesimțirea spectatorului riscă să rămână un ghimpe înfipt în ochii și urechile celorlalți și-n arta actorului care-i respectă prețul biletului plătit. Până și ecranele aprinse pe care mulți din sală le urmăresc deranjează ! Eu nu-i înțeleg, ce Dumnezeu mai caută la Teatru ?! Căci de nevoia de cultură nici nu poate fi vorba, poate doar de parada ignarilor în toată splendoarea snobismului românesc în continuă creștere...

- Telefonul a devenit o dependență! Trist. Și în metrou, sau în diferite locuri de așteptare, îi vezi pe toți numai cu ochii în telefon. Nu mai spun ca te împiedici de pașii lor încetiniți, să poată privi ecranul, în continuare. După ce tocmai ce au ieșit de pe scara rulantă, sau dintr-un mijloc de transport în comun, tot universul trebuie să se alinieze cuminte, în spatele lor, în așteptare, ciocnindu-se între timp unii de alții...

Ilinca Goia: Da. Și ar mai fi ceva ce-mi "arde" sufletul, din ianuarie încoace, ce ține de o filosofie politică aparte pe care guvernanții noștri nu înțeleg de ce nu și-o asumă : Arta, cultura și educația nu sunt un moft. Nu sunt "extravaganțe bugetare" de care trebuie să scăpăm când vrem să facem economie. Nu sunt un desert de consumat doar ocazional. Sunt elementele fundamentale care construiesc o societate sănătoasă echilibrată și democratică. Privim în jur si vedem degradarea continuă a discursului public, creșterea violenței, a intoleranței și a analfabetismului funcțional, la care suntem campioni în Europa ! Nu sunt aceste lucruri un efect direct al neinvestirii în cultură ?

În România, întotdeauna cultura marginalizată si sacrificată a fost una dintre ultimele redute de normalitate, una dintre puținele voci limpezi într-o lume tot mai zgomotoasă și confuză.

Întotdeauna, cultura a fost sacrificată prima. Întotdeauna, cultura a fost la coadă. Iar anul acesta vedem, din nou, consecințele directe ale acestei mentalități. Cultura este o necesitate. Nu un lux.

- Cu optimism, înainte, dragă Ilinca, spre nr.1000!

@goia.ilinca și @ilgoia #ilincagoia

Un interviu de Olivia Chirvasiu

Fotografii Florin Ghioca

Cu optimism contaminant, Mircea Cornișteanu - înainte de Micul infern - 350

Tue, 12 May 2026 11:29:00 +0000

La data premierei ați oferit câteva gânduri foarte importante pentru caietul de sală. Le evaluăm acum, astfel, din perspectiva celor 13 ani scurși între timp.

Ați declarat că ați fi vrut să aduceți acțiunea spre actualitate, dar nu se potriveau detaliile piesei cu cele ale realității de după 1948...

Prima întrebare: Unde ați simțit că nu vor putea merge la pas treburile? Ce ar fi șchiopătat? Ce ar fi sunat fals, sau ce nu s-ar fi potrivit cu ceea ce a urmat în societatea românească a vremii?

1. Deși scrisă în 1948, o putem considera o piesă interbelică? Ce anume din farmecul și parfumul epocii păstrează piesa? Să fie aici nepotrivirea de care aminteați? Să conțină oare, printre rânduri, și nostalgia autorului? Să fi realizat, cu maturitatea și spiritul de observație pregnant ce-l definea ca dramaturg important, că lumea se schimbă? Şi, nu într-un sens bun? Că anumite valori încep să se piardă? Între acestea, chiar infernul... conjugal - acea comuniune de lungă durată? E vorba de vreo 40 de ani parcurși de soți, împreună, în piesă...

Mircea Cornișteanu: Mi se pare și astăzi, ca și acum 13 ani, că umorul situațiilor și simțul replicii sunt atuurile care fac din piesa lui Mircea Ștefănescu una de succes pentru marele public, desigur alături de faptul că fiecare spectator se poate recunoaște cu ușurință în personajele piesei, indiferent de momentul în care se joacă spectacolul, în 1948, 2026 sau 2226, am credința și mai ales speranța că “infernul” căsniciei va supraviețui vremurilor pe care le trăim, nu doar pentru noi, cei de prin Balcani…, ci și la cei de pe alte meleaguri.

2. A doua întrebare este legată de speranța dumneavoastră declarată cu același prilej, în Caietul de sală - că va fi un succes de durată. CONFIRMAT! Nu doar prin numărul impresionant de reprezentații, încă puțin şi îl va atinge pe cel de la "Nottara" (unde s-a jucat de vreo 500 de ori). Dar mai ales judecând după trecerea spectacolului realizat la TNB de la sala inaugurată atunci, "Pictura" (de capacitate restrânsă), la sălile mari ("Studio" si "Sala Mare") unde de asemenea s-a jucat cu Casa închisă.

În acest moment aniversar, Speranța de după nr.350, cum s-ar exprima?

Mircea Cornișteanu: Speranța mea de atunci, pe când puneam spectacolul s-a confirmat, cererea publicului determinându-l pe Ion Caramitru să-l mute din sala de 200 de locuri de la Pictura la cele mari, de 6-9 sute de scaune, de la premieră până astăzi aproape 200.000 de spectatori supraviețuind „infernului” prin care au trecut timp de 2 ore și jumătate. ( :)) - n.n.) Mi-e greu să estimez ce va fi, dar dacă puterile ne-or ține (pe actori, căci ei duc greul), spectacolul se va juca cu Casa închisă până când vreo altă pandemie (Doamne ferește!) ne va țintui pe-acasă și va determina închiderea sălilor de spectacole, sau vreo decizie administrativă va opri reprezentarea piesei din cine știe ce motive, întemeiate sau nu!

3. În rolul Soacrei, ați distribuit trei actrițe de prim rang ale scenei românești: Ileana Stana Ionescu (care a mai jucat anterior, în altă viziune regizorală, rolul Soția -la alt teatru), Rodica Popescu Bitănescu şi începând din acest an, pe Magda Catone. Prima interpretare mergea destul de fidel pe urmele trasate de Silvia Dumitrescu Timică. Următoarele par să fi fost gândite şi conduse în alt registru. Oarecum în contre-emploi față de interpretarea obișnuită a interpretelor, care este una de forță, dacă nu chiar explozivă. Care au fost indicațiile dumneavoastră pentru construirea acestor fațete diferite ale unei personalități puternice, Soacra cea omniprezentă și dominatoare?

Vă invităm să caracterizați în câteva cuvinte fiecare dintre aceste trei interpretări.

Mircea Cornișteanu: Desigur că fiecare dintre actrițele care au jucat rolul Soacrei a făcut ceea ce talentul și intuiția i-au dictat, eu le-am ajutat cât am putut să se exprime cât mai bine. Nu cred că Ileana Stana a fost influențată de Silvia Dumitrescu-Timică (nici nu a văzut spectacolul de la Nottara, după cum mi-a spus), nu avea nevoie de vreun model, la experiența și uriașul ei talent. Indicațiile mele, repet, au fost menite să le pună în valoare calitățile. Atât Ileana, cât și Rodica și sper că și Magda, care abia a intrat în rol, au avut contribuții esențiale la succesul acestui spectacol, iar spectacolul se păstrează după ani şi ani nealterat doar în liniile lui generale. Mereu se adaugă sau dispar elemente în funcţie de mulţi factori, nici o reprezentaţie nu poate fi aidoma cu alta, dar nu este acum momentul potrivit pentru a face analize.

Ileana Stana Ionescu

Rodica Popescu Bitănescu

Magda Catone

4. Ați avut de-a lungul carierei multe spectacole care s-au jucat cu număr impresionant de reprezentații. Cum se construiește temelia unui succes de durată? Există vreo formulă magică, sau poate este vorba aici despre o chestiune de balanță dreaptă, de bună cântărire a... ingredientelor? În alegerea distribuției? Și, mai apoi? Cum se pot păstra prospețimea, ritmul, vigoarea premierei, după mulți ani de la prima reprezentație?

Mircea Cornișteanu: Nu am făcut o socoteală, dar am avut multe spectacole care au depășit una, două, trei sute de reprezentații, dar desigur că nu numai numărul acestora înseamnă adevărata valoare. Am iubit mai mult unele spectacole ale mele care s-au jucat mai puțin. Desigur că alegerea distribuției este esențială atât pentru valoarea cât și pentru succesul unui spectacol.

5. Unde plasați acest spectacol într-un top al preferințelor personale? Dar ca număr de reprezentații, pe unde s-ar afla în acest moment Micul infern de la TNB?

Mircea Cornișteanu: Alături de „Micul infern”, „Preșul” de la Teatrul Național Craiova (cu Ilie Gheorghe) sau „Soțul păcălit” de la Nottara - au depășit 300 de reprezentații, dar cele mai iubite de mine sunt „Unchiul Vanea”, integrala comediilor caragialiene și „A treia țeapă” de la Craiova, „Acești îngeri triști” și „Unde-i revolverul?” de la Nottara, „Audiția” și „Breaking news” de la Comedie și ar mai fi câteva, nu prea multe.

6. Aveți gânduri de schimbare pentru actuala distribuție? - către nr.500, mă gândesc.... Ne puteți dezvălui așa un gând?

Mircea Cornișteanu: Nu mai schimb nimic! Am de făcut multe altele, nu mai am timp.

7. Cu ce sentiment întâmpinați reprezentația din data de vineri, 15 mai 2026 care va fi cea de-a 350-a?

Mircea Cornișteanu: Cu sentimentul că trebuie să se întâmple ceva și țara noastră să revină la normalitate, dacă există aşa ceva.

Vă mulțumim și vă dorim cât mai multe reprezentații şi de aici înainte. Succes interpreţilor din spectacolul dumneavoastră cu piesa lui Mircea Ștefănescu. La mulți ani!

Regizorul şi interpreţii, la data premierei, în 2013

În 2023, la Sărbătorirea unui deceniu de la premieră

15 mai 2026: 350 de reprezentaţii. Înainte de spectacol

Interviu realizat de Olivia Chirvasiu

Foto: Augustin Bucur, Florin Ghioca, Mihai Garbur (captură video)

Un deceniu fără Mircea Albulescu

Wed, 08 Apr 2026 18:23:00 +0000

În urmă cu 10 ani, la data aceasta părăsea scena pentru totdeauna și teatrul pe care l-a iubit și pentru care a însemnat enorm, Mircea Albulescu!

Distins, elegant în vorbă și mișcare, oriunde se afla marele actor cucerea asistența prin prezența sa care emana bunătate, forță, încredere și dăruire exemplară pentru arta căreia alesese să i se dedice. Mai mult decât Adevărul, el căuta, în sine, Autenticul la întâlnirea cu fiecare nou personaj. Și spectatorul se simțea cucerit definitiv.

Carieră fabuloasă! A interpretat sute de roluri în teatru, în film, la televiziune și la radio. Teatrul la microfon a fost pasiunea sa. I-a dedicat și o teză de doctorat!

Profesorul Mircea Albulescu a fost pentru studenții săi un munte de încredere și profesionalism, un exemplu în adevăratul sens al cuvântului. Și-a condus drumul prin lumea frământată a teatrului cu o dăruire exemplară. A avut har. A fost un excepțional profesor, respectat și iubit, prin mâna căruia au trecut generații de tineri - viitori actori.

A publicat poezie și proză. A fost un coleg minunat și un prieten rar. Colegii din Teatrul Național, de un deceniu deja (!) nu contenesc să-I audă, la începerea spectacolelor, așa cum ne obișnuise să ni se adreseze, nouă tuturor: Bunii mei, …! Apelativ nu doar pentru respectul spectacolului, nici doar introducere prin care publicului i se cerea să-și închidă telefoanele. Era – oricând și oriunde - un apelativ de suflet, de la o inimă la alta, pentru iubirea comună, teatrul!

DOR de Mircea Albulescu! De vocea lui gravă cu inflexiuni calde! Dor de eleganța cu care trăia, gândea, profesa, se constituia în exemplu pentru mai tinerii săi colegi și viitori parteneri de scenă, pe platoul de filmare ori la microfonul Radioului.

În rolul DANTON

MIRCEA ALBULESCU

născut la 04.10.1934, Bucureşti - decedat pe 08.04.2016

Mircea Albulescu a absolvit Şcoala Medie de Arhitectură în anul 1952, cu diplomă de Conductor Arhitect, iar apoi şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1956, la clasa profesoarei Aura Buzescu, unde a fost coleg şi bun prieten cu actorul Amza Pellea.

A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din Bucureşti, Teatrului de Comedie, Teatrului Mic, Teatrului Armatei şi Teatrului Naţional din Bucureşti şi a avut peste 70 de roluri în film. A interpretat peste 300 de roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l considera cea mai prodigioasă dintre activităţile sale artistice şi care a constituit subiectul tezei sale de doctorat.

Roluri jucate la Teatrul Național ”I.L.Caragiale” (începând din 1974), selectiv:

Profesorul - "Vizita bătrânei doamne" de Friedrich Dürrenmatt, regia Alexander Morfov, 2011 ; Firs, bătrân lacheu - „Livada de vişini" de A.P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010 ; Grigore Bucşan - „Ultima oră" de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco, 2003 ; Farfuridi - „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Alexandru Tocilescu, 1999; Satin - „Azilul de noapte" de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998 ; Wihelm Furtwengler - „De partea cui eşti?" de Ronald Harwood, regia Radu Beligan, 1997 ; Sir - „Cabinierul" de Ronald Harwood, regia Ion Cojar, 1991 ; Serghei Jeleznov - ”Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1988 ; Şerban Sineşti - „Jocul ielelor" de Camil Petrescu, regia Sanda Manu, 1986 ; Agamemnon - „Ifigenia" de Mircea Eliade, regia Ion Cojar, 1981 ; Lord Hastings - „Richard al III-lea" de William Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976 ; Danton - „Danton" de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974.

Ultimul rol, ultima apariție pe scenă, în Molto, gran' impressione (02.04.2016)

fotografii de Florin Ghioca

În alte teatre :

Teatrul Mic, Bucureşti

Doctorul Dorn - „Pescăruşul" de A.P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu, 1993

Teatrul Constantin Nottara, Bucureşti

Luca Arbore - „Viforul" de Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia Alexandru Darie, 1998

Teatrul de Comedie, Bucureşti (1967-1975)

Achile – „Troilus şi Cresida” de William Shakespeare, regia David Esrig, 1965; Dacian - „Capul de răţoi” de George Ciprian, regia David Esrig, 1966; Bucătarul - „Mutter courage”de Bertolt Brecht, regia Lucian Giurchescu, 1972

Teatrul Municipal (Lucia Sturdza Bulandra) Bucureşti (1956-1967)

Schmitz - „Biedermann şi incendiatorii" de Max Frisch, regia Lucian Pintilie, 1964 ; Egist - „Orestia" de Eschil, regia Val Mugur, 1964 ; Happy Loman - „Moartea unui comis voiajor" de Arthur Miller, regia Dinu Negreanu, 1959 ; Ionel - „Take, Ianke şi Cadâr" de Victor Ioan Popa, regia Nicolae Alexandru Toscani, Lopahin - „Livada de vişini" de A.P. Cehov, regia Marietta Sadova

Teatrul Armatei din Bucureşti

Alexei - „Tragedia optimistă" de Vsevolod Visnevski, regia Gheorghe Jora, 1957

Rolul cel mai drag sufletului artistului a fost cel titular din piesa “Danton” de Camil Petrescu, pusă în scenă de Horea Popescu pe scena Teatrului Național în 1974.

Mircea Albulescu a jucat în multe dintre filmele regizate de Sergiu Nicolaescu (Dacii, 1967, Mihai Viteazul, 1970, Zile Fierbinţi, 1975, Revanşa, 1978, Pentru Patrie, 1978, Nea Marin Miliardar, 1979, Mihail, câine de circ, 1979, Capcana Mercenarilor, 1980, Wilhelm Cuceritorul, 1982, Viraj periculos, 1983, Ziua Z, 1985, Noi, cei din linia întâi, 1986) şi aproape toate filmele lui Mircea Veroiu (Somnul Insulei, 1994, Semnul şarpelui, 1981, Mania, 1977, Şapte zile, 1973, Scrisorile prietenului, 1997, Dincolo de pod, 1976, Artista, dolarii şi ardelenii, 1980, Craii de Curtea Veche, 1995). A avut roluri importante în filme regizate de: Francis Ford Coppola (Youth Without Youth, 2007), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, 1970, Dincolo de Nisipuri, 1973, Rosenemil, 1993), Manole Marcus (Actorul şi sălbaticii, 1975), Mircea Daneliuc (Cursa, 1975, Ediţie Specială, 1980), Alexa Visarion (Înghiţitorul de săbii, 1981), Nicolae Mărgineanu (Flăcări pe comori, 1987, Un om în Loden, 1979,), Nicolae Breban (Printre colinele verzi, 1971), Dinu Tănase (La capătul liniei, 1982), Mircea Drăgan (Columna, 1968, Braţele Afroditei, 1978), Mircea Moldovan (Totul se plăteşte, 1986, Andrei Blaier (Momentul adevărului, 1989).

Autor al unor volume de versuri: “Vizite”, “Pajura singurătăţi”, “ Fluture în lesă de aur”, “Clanţe”, “Ultimele noduri” şi proză: “Bilete de favoare”, “Baraka” şi “Bazar sentimental”.

Membru al Uniunii Ziariştilor şi doctor în arte. Doi ani (30 dec. 1992-04 aprilie 1994) a fost secretar de stat la Ministerul Culturii. A primit "Ordinul Meritul Cultural" şi "Ordinul Serviciul Credincios" în grad de Comandor.

În perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti.

Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, alături de alte personalităţi ale vieţii teatrale româneşti.

În filmul Puterea și adevărul

Olivia Chirvasiu

Fotografii din Arhiva TNB ș.a.

Lamia Beligan, strălucitoare în "Vivien Leigh: Ultima conferință de presă"!

Sun, 22 Feb 2026 14:38:00 +0000

La Sala Atelier a Teatrului Naţional I.L. Caragiale sunteţi aşteptaţi să vedeţi Vivien Leigh: Ultima conferinţă de presă, one-woman show de excepţie interpretat cu măiestrie de Lamia Beligan.

Trei spectacole sunt în acest moment la vânzare, dintre care, unul are loc chiar în acestă seară, de la ora 19.00.

O actriță din vremea noastră, Lamia Beligan, se întâlneşte cu ambiţiile, iubirile şi suferinţele ce au marcat cariera de neuitat a uneia dintre cele mai mari actriţe ale tuturor timpurilor, Vivien Leigh.

La răspântie de drumuri şi de vreme, porneşte către dumneavoastră o poveste de viaţă fabuloasă, cum nu le este dat multor oameni să trăiască. Ascensiune spectaculoasă, strălucire şi faimă, dar şi căderi dramatice, reverie dar şi gelozie, mânie, deznădejde, boală...

Vivien Leigh: Ultima conferinţă de presă e un spectacol biografic. Viața lui Vivien Leigh privită retrospectiv nu are cum să-şi piardă fascinaţia, chiar dacă mai multe decenii ne despart de curgerea tumultoasă a fragilei sale existenţe.

"Se pare că fizic, dar și ca fragilitate psihică, Lamia seamănă cu modelul. Au observat-o mai mulți privind-o în acest spectacol, în care se trăiește periculos, precum acrobatul la trapez sau înghițitorul de flăcări. Nu spectaculosul din biografia marii actrițe de la Hollywood, neuitata Scarlett din Pe aripile vântului sau Lady Hamilton, interesează, nu femeia îndrăgostită de Sir Laurence Olivier, dar și de alții, conform capriciilor de care nu ducea lipsă, cât mai ales lupta aprigă pentru afirmare într-o meserie pentru care nu e suficient doar talentul și nici doar devotamentul sau perseverența.

Cu rare ocazii (poate în Cui i-e frică de Virgina Woolf), Lamia Beligan a avut prilejul să arate că poate doborî munții, dacă aceștia nu sunt de carton. Cum scena pe care plonjează în biografia fostei dive e aproape goală, interpretei nu-i rămâne decât să-și cucerească publicul prin adevăr.

Transpunerea în rol este de această dată aproape o identificare, fenomen pentru care actrița pune la bătaie tot ce are mai de preț: silueta gingașă („porțelan de Saxa” era comparația pentru Vivien Leigh) în care viața izbește ca într-o stâncă, ochii, privirile electrizante, grația și armonia mișcărilor, chiar și în momentele în care ființa se dezmembrează sub amenințarea bolii, și, nu în ultimul rând, capacitatea de a crea teatralitate prin imaginarea de situații și caractere pe care le creionează cu vocația ludicului, a versatilității".

Doina Papp, Revista 22 - Monodrama, confesiune sau dialog

Vremea s-a îmbunat, pregătind, mai senină, Sărbătoarea de Dragobete, care va avea loc marți (peste numai 2 zile).

Dacă nu ajungeți în această seară să aflați cum se iubea la Hollywood dar și pe continentul nostru, în Anglia - unde cuplul Vivien Leigh și Laurence Olivier au fascinat cu iubirea lor generații de admiratori, dăruind, dincolo de scenă și de marele ecran, una dintre poveștile celebre de dragoste ale omenirii, vă amintim că, în următoarea perioadă, alte două întâlniri sunt posibile cu viața fascinantă, cu suișuri formidabile dar și cu răsturnări spectaculoase de situație, a uneia dintre cele mai mari actrițe a secolului trecut.

*** Următoarele reprezentații sunt programate pentru:

Sâmbătă, 14 martie, ora 19.00

Duminică, 3 mai, ora 19.00.

Advertorial: Olivia Chirvasiu

Fotografii: Florin Ghioca, Steluța Popescu

“Secretul familiei Posket” dezvăluie taine ce ţin de cochetăria feminină

Thu, 12 Feb 2026 14:37:00 +0000

Două seri din luna dedicată iubirii, vineri 13 şi duminică 22 februarie vor fi ocupate, pe scena mare a Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, cu “Secretul familiei Posket”, spectacol ce îşi extrage savoarea şi paleta coloristică vie de sub condeiul celui mai rafinat farceur al teatrului englez din perioada victoriană, Sir Arthur Wing Pinero.

Cunoscută şi cu titlul Magistratul, piesa lui Pinero a cărei premieră absolută a avut loc în 1885 la Royal Court, a înregistrat recorduri însemnate de încasări de-a lungul timpului, oriunde a fost montată, din Germania şi Cehia până în Statele Unite (la Daly Theatre, regia aparţinându-i chiar autorului!), şi din Austria până în India şi Africa de Sud.

Regizorul Dan Tudor, recunoscut pentru spiritul ludic şi invenţiile regizorale, împreună cu o distribuţie senzaţională îmbracă o poveste fără vârstă cu interpretări actoriceşti suculente, nuanţate cu fineţe.

Secretul familiei Posket se bizuie pe discreţia celor ce ar putea tulbura liniştea unei familii recent constituită prin dezvăluirea unor date biografice…

Dan Puric, Monica Davidescu

Dacă noua doamnă Posket tine să-şi păstreze secretul ei cu sfinţenie, regizorul spectacolului ne dezvăluie cu generozitate propriul secret pe care şi-a clădit un impresionant palmares de spectacole cu succes la public. „Mereu în căutarea unei comedii bune, a unei farse cu o construcție solidă, cu dialoguri vii, cu relații care să creeze tensiune”, el a găsit şi de această dată piesa potrivită, o fantezie comică burlescă, debordând de culori îndrăznețe și energie, cu numeroase momente de haz și gaguri uimitoare. „Totul la intensitate maximă, nimic convențional, ci viu, căci ăsta e „secretul” de a performa al trupei de actori distribuite. Prieteni artiști care caută pașii exacți în întâlnirea cu publicul, într-o emoție controlată, într-un contur sigur; și eu îi ajut, și simplific, și complic... și, la final, decid”, dezvăluie Dan Tudor rolul regizorului dar şi propriul „secret”.

Dan Tudor, Marius Rizea

Mai este vorba aici şi despre „armonie, efervescenţă, provocare, umor, performanţă”. Sună îmbietor? „Dumneavoastră decideţi”, propune regizorul.

Secretul familiei Posket - un cadou cum nu se poate mai potrivit cu alaiul de sentimente ce ţin de IUBIRE, fără a fi uitate clipele de tihnă familială, nevoia revenirii la poveste şi surprizele plăcute pe care, şi în această lună, dorim să le facem celor dragi.

Marius Rizea, Irina Cojar

Fulvia Folosea, Ionuţ Toader, Afrodita Androne

Următoarea reprezentaţie va avea loc în Luna Mărţişorului, la revenirii primăverii. Este programată în ajun de Ziua Femeii, pe 7 martie, de la ora 19.00.

Biletele pot fi procurate de la Casa de bilete a teatrului, sau online, pe Bilet.ro.

✍︎ Olivia Chirvasiu

Fotografii: Florin Ghioca

www.tnb.ro - pagina spectacolului: https://www.tnb.ro/ro/secretul-familiei-posket

CARAGIALE altfel - CARAGIALE CONTEMPORANUL NOSTRU

Sat, 31 Jan 2026 16:04:00 +0000

Caragiale Altfel - un spectacol de și cu Niculae Urs la TNB

În această seară, de la ora 19.00, la Sala Media actorul Niculae Urs le dă întâlnire spectatorilor cu patronului spiritual al teatrului, Ion Luca Caragiale, născut pe 30 ianuarie 1852, într-un recital de excepție, intitulat Caragiale altfel.

De ce ...altfel? Doar și copiii din școala generală au auzit de marele scriitor și de opera acestuia. Caragiale le este familiar tuturor. Indiferent de vârstă. Cum ar mai putea fi... altfel, pentru ei? Doar le pare atât de cunoscut!?

„Caragiale...altfel pentru ca nu este dramaturgul, nuvelistul, epistolarul, cronicarul, ziaristul, sufleurul, directorul Teatrului Național, politicianul, oratorul, inspectorul școlar, profesorul de istorie, berarul, soțul, tatăl, „ultimul ocupant fanariot”, „plagiatorul”, autoexilatul la Berlin... ci toți la un loc: „Caragiale – omul spectacol”, cum l-a denumit regretatul Ștefan Cazimir” - povestește Niculae Urs.

Texte aproape necunoscute, corespondență și amintiri despre Nenea Iancu se topesc în episoadele acestui monolog comico-dramatic ce reconstituie imaginea unui Caragiale privit de actorul Niculae Urs ca om-spectacol.

Caragiale altfel - Trailer on Vimeo https://www.tnb.ro/ro/caragiale-altfel#tabs-3

Ce spune Caragiale despre sine? (veți afla venind la spectacol). Dar, ce spun alții despre el?

Luca I. Caragiale - „Când îl întrebam cum scrie, tata îmi răspundea: ”Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu știu exact nici ce spun, nici ce vor face și, pe urmă, m-apuc să scriu și-i las să-și spuie singuri păsul”.

Herodot, Plutarh, Dante și Machiavelli erau autorii lui iubiți. Oedip rege a lui Sofokles îl făcea să plângă încă, la bătrânețe...

Pentru dânsul muzica se sfârșea cu Beethoven și mai înflorea odată izolată în „nebunul” de Schumann. Înzestrat cu o extraordinară ureche muzicală, Caragiale cunoștea pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart și pe „părintele” Haydn.

Garabet Ibrăileanu: „Caragiale este singurul creator de viață din toata literatura română, care face concurență stării civile”.

Cella Delavrancea -„ În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvânt, nici o frază nu se cere mai lungă sau mai scurtă. Ne spunea: ”Să știți voi că hrana spirituală a muzicantului, pâinea lui zilnică, sunt preludiile și fugile lui Bach. Anumite sonorități au un sens psihologic și-mi ajută să construiesc personajul. Nu este artă mai mare decât cea muzicală”.

Octavian Goga: „Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenței omenești din câte a întâlnit în drum”.

Critica despre spectacolul de la TNB

„Niculae Urs se transpune dibaci în persoana Caragiale și realizează o performanță luminând o zonă mai puțin știută din personalitatea celui care la finalul vieții a emigrat și a murit la Berlin. Nicolae Urs, actor de marcă al teatrului nostru, oferă publicului o „ lecție de cultură" cu scop emoțional și provocator de a privi realitatea zilelor noastre. Cu discreție, în rolul de regizor, Nicolae Urs, evocă epoca lui Caragiale prin proiecții și ilustrație muzicală și o aduce în actualitate. (...)

Spectacolul rămâne o realizare meritorie la care publicul se amuză și aplaudă, dar ... rămâne și pe gânduri când constată că societatea noastră nu a înregistrat o evoluție consistentă sub diverse aspecte, iar Caragiale ne este mereu contemporan prin scrierile sale satirice".

Ileana Lucaciu, Blog Spectator - CARAGIALE ESTE ... CONTEMPORANUL NOSTRU

Spectator: CARAGIALE ALTFEL - gazdă TEATRUL NAȚIONAL ``I. L. CARAGIALE`` / Sala Media

„O lecție pe care o putem învăța din acest recital este că viața poate fi trăită și văzută ca un spectacol și doar tu poți determina dacă pe parcursul ei primești aplauze sau huiduieli. Așa cum, seară de seară, un actor vine în fața publicului și își dedică toată energia interpretării personajului, iar la final își primește răsplata prin aplauze, așa și ceilalți ar trebui să își trăiască viața cu energie și vitalitate. Căci, în fond, Caragiale asta a făcut, s⁠-⁠a bucurat de fiecare clipă a ei și nu a lăsat pe nimeni săîl abată de la drumul său. Iar drept rezultat, creația sa dăinuie și astăzi, textele sale fiind citite și aplaudate cu mare succes de generații întregi de oameni".

Andrei Bulboacă, Ficțiunea.ro - Caragiale 2.0

"Scenariul a fost elaborat cu migală literară din scrierile lui Caragiale, şi din cele politice, şi din amintiri, şi a fost sistematizat pentru durata unui spectacol uşor digerabil, cu trei spaţii de joc, în formula clasică deja asimilată de generaţii, de urmaşii - urmaşilor lui Nenea Iancu.

Adeziunea publică a fost completă şi am observat prezenţa în sală a trei generaţii.

Un adevărat maestru al comediei, interpretul a navigat caragialian pe teritoriile bine cunoscut, iar replicile de haz au ajuns la destinatar".

Dinu Grigorescu, Revista Rinocerul nr.2/2023

„... înscenarea plină de vervă a lui Nicolae Urs - baia de Caragiale ne încântă, ne cere să reflectăm și să ne recunoaștem, ne amuză până la un punct, ne îngrijorează și ne rușinează de la acel punct încolo. Datele fizice și șarmul actorului care, probabil, face rolul vieții lui ne-au transpus, parcă, cu cei vreo sută și ceva de ani în urmă. Performanța este cu atât mai meritorie cu cât omul și-a făcut singur selecția textelor, regia și scenografia. Am găsit nu doar o mască perfectă a lui Nenea Iancu, ci și spiritul lui ghiduș-amar, amestecul de cinism, ironie și duioșie".

Bogdan Burileanu, Liternet - Diagnostic veșnic național - Caragiale altfel...

31 ianuarie 2026 Afisul: Florin Ghioca

Olivia Chirvasiu

Centenar Horea Popescu, regizor reformator al teatrului românesc

Sun, 25 Jan 2026 09:09:00 +0000

Centenar - HOREA POPESCU, animator marcant al scenei româneşti

25.01.1926 - 24.01.2010

Se împlinesc 100 de ani de la nașterea unui regizor proteic de teatru şi film, director artistic al Teatrului Naţional din București timp de peste două decenii, HOREA POPESCU.

Se naşte la 25 ianuarie 1926 în oraşul Zlatna, judeţul Alba.

A studiat la Liceul Andrei Șaguna și a obținut licența în Drept și diploma în regie de la Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică. A activat la Teatrul C.F.R. Giulești și la Teatrul Național I.L. Caragiale, unde a fost director artistic timp de 22 de ani. A realizat aproximativ 70 de montări teatrale și 5 filme de lungmetraj, fiind recunoscut pentru adaptări după autori celebri. Artist emerit, distins cu numeroase premii, a fost decorat cu Medalia Muncii și Ordinul Național Serviciul Credincios. În 2003 este răsplătit cu Premiul pentru întreaga activitate, acordat de UNITER. Casa de Cultură din Zlatna îi poartă numele începând din 2021.

Autor, de-a lungul unei cariere de şase decenii, cu aproximativ o sută de spectacole puse în scenă, semnând și scenografia unora dintre acestea, HOREA POPESCU, regizor cu o vastă cultură şi cu un gust artistic rafinat, s-a impus drept unul dintre artizanii spectacolului monumental. Despre spectacolele sale criticul Valentin Silvestru remarca: Au un stil inconfundabil, concretizat în ceea ce eu aș numi „Monumentalitate simplă".

Totodată a fost apreciat ca unul dintre regizorii reformatori ai timpului său, definit astfel de Dictionnaire Encyclopedique du Theatre (Paris, 1990).

În anul 1968 este numit director artistic al Teatrului Național din București, la solicitarea directorului general Zaharia Stancu. Rămâne director artistic vreme de peste 22 de ani. După 1990 își continuă activitatea ca director al Instituțiilor de spectacole, în Ministerul Culturii.

Dintre numeroasele sale realizări artistice, vom aminti câteva producții de răsunet: Moartea unui artist de Horia Lovinescu, Danton de Camil Petrescu, singura transpunere scenică a monumentalei piese, Caligula de Albert Camus, Generoasa Fundaţie de Antonio Buerro Vallejo, Zbor deasupra unui cuib de cuci după Dale Wasserman, Baia şi Ploşniţa de V. Maiakovski, Richard III de W. Shakespeare, Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Becket de Jean Anouilh, Titanic vals de Tudor Muşatescu, Coana Chiriţa de Tudor Muşatescu după Vasile Alecsandri, Pisica în noaptea Anului Nou de D. R. Popescu, Moştenirea de Titus Popovici, Avram Iancu de Lucian Blaga, Ondine de Jean Giraudoux ş.a.

„Caligula", de Albert Camus

(805) TEATRU TV | "CALIGULA" - DE ALBERT CAMUS | REGIA HOREA POPESCU #tvrcultural - YouTube

Tot la Naționalul din București, după revoluție, a montat "Rivalii" de Sheridan, "Profesionistul" de Dušan Kovačević, regie şi decor, premiat la Festivalul piesei originale sârbe de la Novi Sad în 1996, "Moartea unui comis voiajor" de Arthur Miller, regie, scenografie şi adaptare, 2000 și "Tărâmul celălalt" de Dušan Kovačević, 2002 (ultimul realizat la TNB).

În spectacolele sale, montate mai ales la Teatrul Naţional din București, dar şi pe scene din ţară şi străinătate, HOREA POPESCU a creat întotdeauna atmosferă, a dezvoltat un univers. Născute dintr-o inepuizabilă imaginaţie, dintr-un simţ propriu al proporţiilor şi dintr-o ştiinţă aparte a dominării spaţiului scenic, ele au fost mereu inventive, pline de vervă, de culoare, de sugestii, de dramatism, de semnificaţii şi s-au bucurat, constant, de un răsunător succes de public.

HOREA POPESCU a fost şi autorul unor filme de succes, cum ar fi Omul de lângă tine, De trei ori Bucureşti, Dragoste lungă de o seară. Cuibul de viespi şi Moartea unui artist, au fost inspirate din teatru, primul după Gaiţele de Al. Kiriţescu şi celălalt după piesa omonimă a lui Horia Lovinescu.

Cuibul de viespi 1987 FullHD Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu, Gheorghe Dinică. - video Dailymotion

De asemenea a fost realizatorul unor spectacole de televiziune cum ar fi: Bălcescu după Camil Petrescu, Titanic Vals după Tudor Muşatescu, Profesionistul după Dušan Kovačević ş.a.

HOREA POPESCU, personalitate emblematică a teatrului românesc, a avut o viziune proprie asupra lumii spectacolului şi a dat acestei viziuni structură, viaţă şi expresie dramatică. Opera sa nu poate fi asimilată unui gen anume, ci unui univers teatral în care se disting originalitatea stilului şi puternica unitate a spectacolelor.

"Ploșnița"

Silvia Popovici și Ovidiu Iuliu Moldovan în "Caligula" pe scena mare a TNB

Criticul Valentin Silvestru observa modestia marelui regizor: "Se scrie puțin despre meritele lui Horea Popescu. El însuși scrie puțin. Vorbește puțin despre sine. E o atitudine reproșabilă, căci biografii au nevoie și de mărturiile directe ale artistului. Acest om jovial și rubicond, cu ochi jucăuși sub ochelarii grei, fire robust optimistă, care se întristează repede și îndelungat când nu-i izbutește ceva și se bucură rezervat și scurt când toată lumea îl laudă, e o inteligență creatoare ieșită din comun, un artist înnăscut, un om de teatru complex și pe deplin autentic. Chiar dacă n-aș ști că e un suflet tânăr, cu minte ageră și forță de înfăptuire, tot ar trebui să țin seama că nici n-a împlinit bine o jumătate de veac și a și devenit unul din cei mai importanți regizori români contemporani. Ori la această etate, alții, dacă n-au apucat să se isprăvească, de-abia încep".

Horea Popescu și bucuria de a fi el însuși în pielea actorului; la TVR, cu Dem Rădulescu

vezi: Portret de artist. In Memoriam Horea Popescu

Text: Olivia Chirvasiu

Foto: arhiva TNB & capturi video

George Motoi - şi... un Hamlet, care însă n-a mai văzut luminile rampei

Fri, 23 Jan 2026 15:35:00 +0000

#ABCulMemoriei #ziuadinurmă George Motoi (1936-2015)

S-au împlinit 90 de ani de când unul din actorii de marcă ai teatrului şi filmului românesc vedea lumina zilei la Arman Caliacra, Bulgaria, pe 22 ianuarie. Cunoscut deopotrivă pentru rolurile interpretate la radio şi televiziune, George Motoi a montat cu succes numeroase texte dramatice în calitate de regizor. A scris despre scenă, a pregătit, ca profesor şi decan, tineri pentru cariera de actor şi a condus Teatrul „Maria Filotti” din Brăila între anii 1991 şi 1995.

Cu studii la clasa Irinei Răchiţeanu (1954-1958), George Motoi a debutat în „Poveste de iubire”, în regia lui Cristian Munteanu, la Piatra Neamţ, unde promoţia lui a pus bazele unui nou teatru. A jucat apoi pe scenele Teatrului din Bacău şi la Naţionalul din Cluj, unde, sub îndrumarea regizorală a lui Vlad Mugur face din „Caligula” lui Camus un rol de referinţă. După acest succes, este invitat de directorul Radu Beligan la Naţionalul bucureştean. Înainte de cooptarea sa în trupa TNB, tot la Cluj şi tot în regia lui Vlad Mugur, începuse repetiţiile cu „Hamlet”. Faptul că nu l-a jucat pe Hamlet până la capăt, din cauza plecării regizorului în străinătate, a fost unul dintre marile sale regrete.

Începând din 1970, vreme de peste patru decenii a putut fi admirat pe scenele TNB în piese importante ale dramaturgiei româneşti şi universale. Dă viaţă la peste 30 de roluri sub îndrumarea unor regizori marcanţi. Între creaţiile mai importante realizate pe această scenă amintim: Herault de Sechelles - „Danton" de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974, Clarence - „Richard al III-lea" de William Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976, Turgheniev -„Elegie" de P. Pavlovski, regia Mihai Berechet, 1978, Vlaicu Vodă -„Vlaicu Vodă" de Alexandru Davila, regia Mihai Berechet, 1982, Alexandru Lăpuşneanu - „Despot Vodă" de Vasile Alecsandri, regia Anca Ovanez-Doroşenco şi Dale Harding - „Zbor deasupra unui cuib de cuci" de Dale Wasserman, regia Horea Popescu (1983), Seterino - „Numele trandafirului" după Umberto Eco, regia Grigore Gonţa, 1998, Bănescu - „Generaţia de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999, Duncan - „Macbett" de Eugene Ionesco, regia Beatrice Bleonţ, 2000, Eminescu - „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit", adaptare şi regie proprie, 2002, Ştefan - „Noiembrie" de Ana Maria Bamberger, regia Alice Barb, 2003 până la ultimul rol, Raffaelo, din piesa lui Eduardo De Filippo, „Sâmbătă, duminică, luni" în regia lui Dinu Cernescu, piesă pe care-a jucat-o din 2006 până în 2013.

Carieră remarcabilă şi în film. În regia Malvinei Urşianu a jucat în patru filme importante: „Serata” (1971), „Trecătoarele iubiri” (1974), „Întoarcerea lui Vodă-Lăpuşneanu” (1979), „Liniştea din adâncuri” (1982). Lăpuşneanu este unul dintre rolurile cele mai importante. Un alt film de neuitat este „Adela” (1985), al lui Mircea Veroiu, unde l-a interpretat pe medicul Emil Codrescu.

Din bogata sa activitate în cinematografie (a jucat în peste 45 de filme) mai amintim: „Fraţii Jderi” (1974) de Mircea Drăgan, „Marele singuratic” (1977) de Iulian Mihu, „Buzduganul cu trei peceţi” (1975) de Constantin Vaeni, şi în seriale TV „Un august în flăcări” (1975) de Radu Gabrea, Doru Năstase, Dan Piţa şi Alexandru Tatos, „Lumini şi umbre” rolul Cosma, între 1979 şi 1983).

„Actorul este instrumentul cu claviatura de suflete, caractere și glasuri”, aprecia George Motoi. Sunete ale acestei claviaturi se desprind şi din eseurile cuprinse în volumul „Sub masca actorului”, apărut în 1989. Mărturii pentru… mai târziu.

Fotografii de Mihail Cratofil şi Arhiva TNB

Text - Olivia Chirvasiu

Ioan Andrei Ionescu şi cel mai emoţionant rol al său, ZORRO!

Mon, 08 Dec 2025 15:16:00 +0000

„Zorro, un pustnic pe trotuar”, scris de actriţa italiană Margaret Mazzantini pentru soţul ei

Pe afişul actualei stagiuni regăsiţi un titlu ce v-ar putea trimite cu gândul la un film legendar, ZORRO, al cărui interpret a fost Alain Delon. Dar nu, nicio asemănare cu filmul de aventuri. Piesa scriitoarei Margaret Mazzantini nu este despre aventuri colosale şi eroi formidabili, ci despre noi, cei de azi şi capcanele pe care viaţa ni le aruncă în faţă pe negândite, într-o seară ca oricare alta, în care însă, dintr-odată, totul devine albastru…

„Zorro m-a ajutat să dezgrop o temere pe care o avem cu toții, mărturiseşte autoarea recitalului dramatic de neocolit. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi, nemărturisită, mascată, există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor care ne țin ancorați de lumea obișnuită.

One-man show al actorului Ioan Andrei Ionescu, regizat de Toma Dănilă, în decorul semnat de Mara Nicola, ZORRO este o poveste de viaţă despre încredere, sinceritate, devotament şi trădare, despre imprevizibil şi faţetele ascunse ale destinului, un destin capabil de mari surprize şi răsturnări de situaţie.

Autoarea povestirii, Margaret Mazzantini este o scriitoare și actriță italiană cunoscută, care a renunțat la scenă în favoarea scrisului. A imaginat monologul de teatru „Zorro, un pustnic pe trotuar” în 2004 pentru soțul său, multipremiatul actor și regizor Sergio Castellitto.

Pentru romanul „Nu te mișca” (2002) a primit Premiul Strega și Premiul Grinzane Cavour, cele mai prestigioase distincții literare italiene. Tradusă în treizeci și cinci de limbi, cartea a devenit imediat un bestseller internațional, cu peste două milioane de exemplare vândute, și a fost ecranizată de Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal.

Sunteţi aşteptaţi, la Sala Pictura, cu un monolog impresionant, care vă va aminti cât de fragili şi de expuşi întâmplării putem fi noi, oamenii şi, alături de noi, parte din viaţa noastră, fiinţele acelea mici şi devotate, animalele de companie.

Actor cu multiple valențe interpretative, Ioan Andrei Ionescu continuă să-și suprindă publicul prin abordarea unor personaje variate și prin disecarea, în profunzime, a particularităților ce fac din fiecare personaj interpretat un tip uman aparte. Ioan Andrei Ionescu consideră că Zorro este cel mai solicitant și mai emoționant rol al său.

"Ioan pronunță cumva între Țzoro și Zoro. Și parcă se aude și un strop de D. Am încercat în titlu, dar adevărul e că nu știu cum să transcriu felul în care pronunță numele. Numele câinelui. Numele lui. Numele pe care el și-l ia atunci când alege strada. Atunci când alege câinele. Nu vă spun mai mult. Ar fi păcat. Și parcă primul cățel e Zoro, al doilea e Dțoro? Nu știu, trebuie să revăd. Și să reascult. Pe Ioan, numele câinilor, sunetul teatrului”. Mihai Brezeanu, Agenda Liternet - Dțoro. Sunetul teatrului - Zorro

Interpretarea dată de actorul Teatrului Naţional din Bucureşti vă va convinge că pariul cu viaţa merită câştigat în fiecare din zilele noastre, cu sinceritate şi empatie faţă de cei din jur…

*** Se joacă pe 13 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Pictura.

Următoarea reprezentaţie este programată pentru data de 17 ianuarie 2026.

Olivia Chirvasiu

Foto Florin Ghioca si capturi video - https://www.youtube.com/watch?v=ynbS92SqoU8

„Cravata galbenă”, filmul inspirat de biografia dirijorului Sergiu Celibidache, a avut premiera la București

Sun, 02 Nov 2025 17:36:00 +0000

Premiera filmului Cravata galbenă, povestea dirijorului român Sergiu Celibidache, a avut loc pe 1 noiembrie, la Sala Palatului din București.

Producția este regizată de fiul marelui dirijor, Ioan Serge Celibidache şi are o distribuţie de excepție. Cu John Malkovich în rolul principal. Turnat integral în România, filmul va putea fi văzut pe marile ecrane din toată ţara, începând cu 14 noiembrie.

Filmul despre viața dirijorului-geniu care a uimit o lume întreagă a adunat, la premieră, mii de oameni

La Sala Palatului, actori faimoși din echipa filmului, regizori, producători şi invitaţi au păşit pe covorul galben care l-a înlocuit intenţionat pe cel roşu, obişnuit pentru astfel de gale.

John Malkovich îl interpretează pe Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX. Pentru actorul dublu nominalizat la Oscar, rolul din Cravata Galbenă este o provocare artistică aşteptată mai bine de 5 decenii.

Distribuţia peliculei este completată de Miranda Richardson, şi ea dublu nominalizată la Oscar, dar şi de Kate Philips şi Ben Schnetzer.

Actorul Sean Bean joacă rolul tatălui marelui dirijor, un părinte exigent care influenţează drumul artistic al lui Celibidache.

La scenariul filmului s-a lucrat aproape 20 de ani, acesta fiind construit pe baza scrisorilor de familie, dar şi a poveştilor pe care marele dirijor i le spunea fiului său.

Producţia filmului a durat 7 ani, iar filmările au fost făcute integral în România

Cravata Galbenă este un film despre puterea, curajul şi mai ales perseverenţa de a-ți urma visul, oricât de imposibil al părea.

Plecat din orașul Roman, ajuns în Germania pre-nazistă și trecând prin război, Sergiu Celibidache a devenit unul dintre cei mai importanți dirijori ai lumii.

În anul 1946, în prima sa stagiune ca dirijor cu celebra Orchestră a Filarmonicii din Berlin, Celibidache a dirijat nu mai puțin de o sută de concerte.

Doi ani mai târziu, Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. Este și momentul când Sergiu Celibidache a semnat primul și singurul contract de înregistrări, cu renumitul producător Walter Legge. După ce a ascultat sunetul înregistrării, Sergiu Celibidache a devenit intransigent în privința oricărei înregistrări, preferând sunetul concertelor live.

Producătoarea peliculei este Adela Celibidachi.

Filmul pune accent pe puterea destinului și a norocului, care îi favorizează, așa cum se zice, pe cei curajoși.

Celibidache a refuzat compromisurile încă din copilărie, când un tată autoritar îl vedea viitor prim-ministru al României interbelice, până la anii de foamete și supraviețuire în Germania devastată de război.

Un film despre puterea de a-ți urma visul, despre iubire, adevăr, integritate și sacrificiu. Despre un artist care se întoarce în țară atunci când era cunoscut în întreaga lume, pentru a-și vedea familia.

Ben Schnetzer, îl interpretează pe Sergiu Celibidache în perioada maturității, iar John Malkovich îl întruchipează în perioada senectuții

Malkovich a fost prezent la premiera de la București, unde a declarat: „Cea mai dificilă parte a fost cu siguranță să dirijez, pentru că nu sunt dirjor. A trebuit să învăț foarte mult, ca să iasă bine. Celibidache a fost o personalitate foarte importantă în cultura românească și a avut o viață fascinantă!”, a spus actorul.
Sean Bean îl interpretează pe tatăl dirijorului, un om sever și exigent, care i-a modelat drumul artistic:

„A trebuit să par mult mai bătrân decât sunt. Am început cu un aspect tânăr, cât am putut. Și apoi, cumva, am construit totul, până la părul cărunt și ridurile realizate atât de bine de minunata echipă de machiaj. A fost minunat să pot să joc un astfel de rol”.

Printre invitații la premieră s-a aflat și celebrul regizor american Tim Burton, care a filmat în România un sezon al serialului Wednesday. El s-a declarat încântat de România.

Din distribuția filmului mai fac parte Miranda Richardson, Kate Phillips și Olivia Popica. Actrița Olivia Popica a explicat:

„O interpretez pe sora lui Sergiu Celibidache, a fost un rol foarte interesant pentru că Sonia este cea care mediază într-un fel relația dintre Sergiu și tatăl lor”.

Producția a avut un buget de aproximativ 20 de milioane de euro și a fost coordonată de Adela Vrînceanu Celebidachi. „Este o zi specială. Am așteptat foarte mult toți, am și muncit puțin, 7 ani, deci e un moment fabulos pentru noi”.